In cel mai modern cartier din capitala chiliana luna trecuta s-a demolat o gradinita in locul ei va creste un bloc de locuinte.

Cum se munceste e prima regula. Conform legii, pe un panou amplasat la intrarea in santier, trebuie sa apara numarul de muncitori implicati in proiect si cati sunt in fiecare zi pe santier.

E primul lucru pe care il verifica inspectorii de munca. Fiecare om lipsa din tabel sau din santier inseamna cate o amenda de 600 de dolari pentru constructor. Munca la negru e deci exclusa.

Tot pe panou se mai trec zilele scurse de la ultimul accident de munca.

Afara alte panouri: unul avertizeaza ca au loc sapaturi, altul ca acolo muncesc oameni.

Pe care sefii ii supervizeaza de la inaltime, unde si-au pus in mod special birourile. Iar inginerii care se ocupa de proiect, si coordoneaza totul, sunt alesi pe sprinceana, care sa respecte intocmai codul constructiilor chilian.

La noi insa imaginea este total opusa: dezordine, mizerie, haos.

Imbracati in maieuri si pantaloni scurti, muncitorii se fac ca muncesc.
In final daca iese ceva e bine. Daca nu merge si asa.

Intarzierile in executie- nu conteaza. Cine sa ii penalizeze, cine sa ii dea in judecata?
 Si peste toate e munca la negru- sport national.

 Mesterii adevarati sunt aproape de negasit, pentru ca au plecat demult in strainatate.
Distractia maxima incepe cind apare inspectia muncii.

De ce toate astea, e simplu: in Romania controlul se face doar pe hartie. In goana dupa profit cit mai mare, dezvoltatorii n-au pretentii de calitate ca proiectul sa coste cit mai putin. Iar cei care ar trebui sa impiedice abaterile se plang de neputinta.

In Bucuresti sunt doar 70 de inspectori in constructii, la 6500 de lucrari pe an, iar verificarea, se face mai mult...din birou.

Inspectorii seplang ca legislatia romaneasca le face misiunea si mai grea. Pe piata pot intra firme fantoma, care se angajeaza sa ridice cartiere dupa ce ani de-a randul au crescut castraveti.