Au daramat un sistem financiar si au saracit o lume intreaga. Cei 13 vinovati pentru declansarea crizei mondiale

Falimentul bancii americane a transformat criza creditelor ipotecare din SUA intr-o criza financiara globala, inghetand pietele de credit si aruncand economia mondiala in cea mai severa recesiune de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial.

Lehman Brothers avea active de 639 miliarde de dolari pe 15 septembrie 2008, cand a intrat in faliment, de sase ori mai mult decat orice alta companie americana care s-a prabusit de-a lungul istoriei.

In timp, specialistii au incercat sa gaseasca vinovatii. Cativa bancheri au fost anchetati si trimisi la inchisoare, confiscandu-li-se averile de miliarde pe care le facusera pe Wall Street.

Dar lista cu vinovati nu se incheie aici. Fosti politicieni, bancheri sau mari oameni de afaceri, cu totii au avut contributii mai putin inspirate in timpul recesiunii economice, scrie The Guardian.

1. Bill Clinton, fost presedinte al SUA

Planul curent al politicienilor de a preveni o alta criza financiara consta in protejarea bancilor cu credite neperformante. Acum 13 ani, acelasi lucru a fost facut de presedintele american Bill Clinton, prin anularea acordului Glass-Steagall. Miscarea lui Clinton, venita dupa un lobby puternic al bancherilor, a fost semnalul care a anuntat nasterea super puterilor bancare. Tot el a preluat abordarea presedintelui Carter, de a forta creditorii sa adopte o atitudine mai intelegatoare fata de cei care se aflau la inceput de drum si intampinau dificultati in a-si achita ratele.

2. Gordon Brown, fost premier al Marii Britanii

In ultimul sau discurs electoral, tinut chiar inainte de inceputul crizei financiare, Brown ridica in slavi bancherii pentru rolul acestora in aducerea noii “ere de aur” in Londra. Pentru a-i tenta sa lucreze in oras, a modificat taxele, scazandu-le in Londra mai mult decat in oricare alt oras. 

3. George W. Bush, fost presedinte al SUA

Scaderea economica a inceput in timpul mandatului presedintelui Bush. Nouriel Roubini, economistul care si-a castigat renumele de Dr. Doom pentru previzionarea crizei, il acuza pe Bush, spunand ca Obama “a preluat un dezastru”. Bush este intr-un exil politic autoimpus, bucurandu-se de o viata linistita in Texas, departe de luminile rampei. In vacanta prelungita, fostul presedinte a lansat si o carte, “Decision Points”, despre cele mai importante 14 decizii din cariera sa. Volumul a fost editat in 1,5 milioane de exemplare, performanta pentru care Bush a fost remunerat cu 7 milioane de dolari.

4. Alan Greenspan, presedinte al Rezervei Federale a SUA in perioada 1987-2006

Greenspan si-a ocupat functia la timp pentru a preveni o prabusire a pietei in contextul situatiei economice precare din anii ’87. A continuat sa guverneze si in perioada de prosperitate a anilor ’90 si tot el era la conducere si in timpul atentatelor de la 11 septembrie, oamenii numindu-l “Oracolul” sau “Maestrul”. Totusi, mentinerea unor dobanzi extrem de scazute, una dintre deciziile pentru care a devenit cunoscut, a incurajat oamenii sa se imprumute din ce in ce mai mult la banci, ajungand in cele din urma sa se ingroape singuri in datorii. 

Investitorul american Warren Buffett a avertizat ca acest tip de masuri reprezinta adevarate arme de distrugere in masa. Dupa demisia sa din 2006, Greenspan s-a alaturat grupului Pimco, cel mai mare investitor in bonduri din lume, ocupand momentan functia de consultant special. In ciuda noului job, isi gaseste insa timp sa critice actualul presedinte al Fed, pentru politicile sale monetare.

5. Kathleen Corbet, fost CEO la Standard & Poor’s

Agentiile de rating, dintre care Standard & Poor este cea mai mare, au acordat ratingul de triplu A unor credite ipotecare fara acoperire, lucru care s-a dovedit a fi extrem de daunator. Unul dintre analisti spunea chiar: “Sa speram ca vom fi bogati si pensionati pana la vremea cand acest castel din carti de joc se va prabusi”. Corbet si-a dat demisia in 2007, in urma unui val de critici si a ales sa investeasca in tehnologie, energie si, bineinteles, companii de consultanta financiara.

6. Maurice “Hank” Greenberg, fost director executiv al grupului de asigurari AIG

In timp ce AIG se chinuia sa supravietuiasca numeroaselor credite si datorii, peste 100 de directori ai companiei cheltuiau sute de mii de dolari pe sesiuni de golf si spa in California. “Ati auzit de ceva mai revoltator? Isi fac manichiura, pedichiura si tratamente faciale, in timp ce poporul american suporta nota de plata”, spunea la vremea respectiva Elijah Cummings, membru al Congresului American.

7. Dick Fuld, director executiv Lehman Brothers

“Gorila de pe Wall Street”, asa cum era Fuld cunoscut, se face vinovat de amestecarea grupului Lehman in afacerea creditelor ipotecare. Lehman vandut creditele ipotecare neperformante investitorilor, ceea ce a dus la declansarea crizei financiare. Despre Fuld se spune ca ar fi strans pana la 500 de milioane de dolari din salarii si bonusuri, in timpul mandatului sau ca director executiv, desi acesta insista ca suma reala se ridica la “doar” 300 de milioane de dolari.

8. Lewis “Lew” Ranieri, “nasul” finantelor ipotecare

Ranieri si-a dorit sa fie bucatar italian, dar faptul ca suferea de astm l-a impiedicat sa lucreze in bucatarie, din cauza fumului. A ales astfel sa se reorienteze catre comert, lucrand pentru inceput la sortarea corespondentei la Salomon Brothers, pentru ca mai apoi sa devina un pionier al afacerilor ipotecare. In 1984, Ranieri se lauda ca biroul sau de credite aducea mai multi bani decat toate afacerile de pe Wall Street la un loc. Dar cand clientii au inceput sa ramana in urma cu platile, piata ipotecara a inregistrat un declin vertiginos si multe banci au fost nevoite sa-si inchida portile. Inr-un interviu acordat in 2009, Ranieri declara ca nu se simte vinovat pentru situatia creata, dand in schimb vina pe bancherii de pe Wall Street, pentru ca au pus eticheta de produse accesibile pe niste lucruri pe care oamenii nu si le puteau de fapt permite.

9. Stan O’Neal, fost sef la Merrill Lynch

O’Neal este doar o alta victima a setei pentru credite din anii 2000. Bank of America a readus la viata Merrill Lynch, la mai putin de un an de la demiterea lui. Acesta nu a plecat insa cu mana goala, biletul sau de iesire costand firma nu mai putin de 141,5 milioane de dolari.

10. Mervin King, guvernatorul Bancii Angliei

La inceputul mandatului sau, ratele dobanzilor inregistrau un minim istoric de 3,5%. Ambitia lui King a fost sa stabilizeze si sa calmeze lucrurile. Din pacate, planurile sale nu au reusit sa se materializeze. A reactionat cu intarziere la efectele crizei si initial a refuzat sa urmeze exemplul lui Greenspan si sa pompeze bani in sistem. King a declarat de curand ca aparitia crizei financiare a fost si rezultatul unor greseli majore facute de politicieni, nu doar a lacomiei bancherilor.

11. Christopher Dodd, fost presedinte in Comisiei bancare din Senatul american

Dodd e responsabil de relaxarea reglementarilor pentru bancile Fannie Mae si Freddie Mac, dupa ce primise de la acestia o finantare de 165.000 de dolari in campania electorala. “Ideea ca desfiintarea acestor institutii va rezolva problema, mi se pare o abordare prea simplista”, a declarat Dodd ca raspuns la acuzatiile de conflict de interese.

12. Geir Haarde, prim-ministru al Islandei intre 2006 si 2009

Haarde este singurul politician gasit vinovat de catre tribunal ca a ajutat la adancirea crizei economice. Acesta a fost acuzat ca nu a reactionat mai prompt in organizarea unor intalniri de cabinet si luarea unor masuri de urgenta. Haarde a fost indepartat de la putere dupa ce trei dintre cele mai importante banci ale Islandei s-au prabusit, iar economia nationala a inregistrat si ea o cadere puternica. Guvernul a fost astfel fortat sa imprumute 10 miliarde de dolari pentru a stabiliza situatia. In timpul procesului, Haarde a declarat: “Nici unul dintre noi nu a realizat la momentul respectiv ca era ceva putred in sistemul bancar, asa cum este atat de clar acum”.

13. Poporul american

Nu in ultimul rand, obisnuinta americanilor de a se intinde mai mult decat le este plapuma, prin contractarea unor credite pe care ulterior nu le-au mai putut acoperi, a reprezentat un factor decisiv in destabilizarea economica.