Sesizările către primării rămân fără răspuns, pentru că mai toţi edilii consideră că e vina cumpărătorilor, nicidecum responsabilitatea autorităţilor. Grav este că multe dintre aceste blocuri nu sunt nici măcar racordate la gaze, electricitate şi canalizare.

Iată ce a descoperit Inspectorul Pro.

Fără o piaţă a chiriilor bine pusă la punct, dar cu un credit relativ accesibil cum este „Prima Casă”, tinerii se lasă prinşi tot mai mult în mirajul de a fi proprietari. Veniturile îi trimit direct spre cutiile de chibrituri de care părinţii lor au fugit mâncând pământul după Revoluţie.

În Berceni, un consultant imobiliar îşi ademeneşte clientul cu o garsonieră aflată la demisolul unui bloc. Jumătate sub pământ, aceasta are doar o fereastră prin care viitorul proprietar poate admira, eventual, doar pantofii vecinilor. Garsoniera este cu 10 metri pătraţi mai mică decât permite legea locuinţelor şi cu o jumătate de metru sub înălţimea admisă. O astfel de locuinţă ar trebui să aibă 37 de mp suprafaţa utilă.

Client cu camera ascunsă: „Ce suprafaţă are?”
Vânzător: „27,1 la cărămidă.”
Client: „Suprafaţa utilă la cărămidă?”
Vânzător: „Se mai pierde din suprafaţă. Pe fiecare zid în parte mai apare cineva şi poate să se piardă chiar şi un metru.”

Suprafațele minime ale unei locuinţe sunt stabilite prin lege, încă din 1996. Prevederile sunt, însă, ignorate de dezvoltatori, cu aprobarea tacită a instituţiilor şi a primăriilor, care eliberează autorizaţii de construire pe bandă rulantă. Asta deşi legea a fost întărită de o Hotărâre de Guvern, în iulie 2017, care nu lasă loc de interpretări. Actul prevede clar că autorizaţiile de construire pentru locuinţele noi să fie eliberate obligatoriu, cu respectarea suprafeţelor minime.

O garsonieră ar trebui să aibă camera de cel puţin 18 mp, bucătăria de 5 mp, baia de 4,5 mp şi un loc de luat masa de 2,5 mp. Vorbim despre suprafaţa utilă care, conform legii, nu include şi balconul. Un truc la care recurg însă mulţi dezvoltatori, ca să ia ochii clienţilor. Este cazul unui bloc din sectorul 4, ridicat în baza unei autorizaţii de construire eliberată în noiembrie 2017 de primăria de sector.

Explicaţiile pe care echipa „Inspectorul PRO” le-a cerut dezvoltatorului au confirmat prezentarea făcută de agentul imobiliar: aceste locuinţe au fost proiectate fără respectarea normelor în vigoare.

Camelia, dezvoltator: „Nu are cum să fie probleme. Am garsoniere de 30 de metri pătraţi. La lege zice sub. Nu, la lege sub 37 de metri pătraţi.”

Conform legii locuinţelor, un apartament cu două camere ar trebui să aibă minimum 52 de metri pătraţi utili, din care 18 metri pătraţi să revină camerei de zi, 12 - dormitorului, 5 - bucătăriei şi 4,5 - băii. Un astfel de apartament nu trebuie confundat cu studioul, care este de fapt o garsonieră în mijlocul căreia dezvoltatorii trântesc un perete pentru a face două încăperi mici.

Reprezentant Concord Residence: „Bucătărie open space, dar au dormitor de 10 mp, balcon generos, deci că un mini apartament cu două camere şi e accesibil la preţ. ”
Reporter: „Ce suprafaţă are?”
Reprezentant Concord Residence: „34 de metri cu balconul de 3 metri şi ceva.”

Legea prevede clar că fiecare locuinţă să aibă şi un spaţiu de depozitare. La garsoniere şi „două camere” dimensiunea trebuie să fie de 2 metri pătraţi. Cei mai mulţi proiectanţi şi dezvoltatori nici nu îl iau în calcul. Şi obţin, totuşi, autorizaţiile de construire. Cei puşi la primării tocmai să se asigure că legea e respectată le dau acestora undă verde. Ba mai mult, redefinesc într-un mod absurd noţiunea de spaţiu de depozitare.

Iată, de exemplu, ce zice arhitectul-şef al Primăriei Sectorului 3. Pentru el, un simplu perete gol poate ţine loc de spaţiu de depozitare.

Reporter: „Dacă eu merg la un dezvoltator şi îl întreb de spaţiile de depozitare, el îmi poate arăta un perete sau să-mi spună: peretele acesta este spaţiu de depozitare?”
Cătălin Dumitrașcu, arhitectul Sectorului 3 al Capitalei: „Cu mobilier suspendat sau cu un glaf pe care el îl realizează din peretele respectiv, el îl poate considera ca spaţiu de depozitare.”
Reporter: „Și aşa îl consideraţi şi dumneavoastră când daţi autorizaţia de construire?”
Cătălin Dumitrașcu: „Da, pentru că el prezintă planul de mobilare în care are mobilierul.”
Reporter: „Dar mobilierul îl aduc eu, el pune peretele la dispoziţie.”
Arhitect: „Da, doamnă, el pune peretele la dispoziţie. Da, e un perete care poate primi echipamente suspendate, cu rolul de depozitare.”

Tocmai arhitectul-șef al Primăriei Sectorului 3, care ar trebui să fie un reper în domeniu şi de a cărui semnătură depinde fiecare autorizaţie de construire, arată că acolo unde este lege în România este şi tocmeală.

Cătălin Dumitrașcu, arhitectul Sectorului 3 al Capitalei: „Tot nu este practic un spaţiu de depozitare. Prin proiectare şi printr-o interpretare juridică a fiecăruia din elementele din lege, evident că dezvoltatorul îşi împinge interesele în față.”

Mii de locuinţe s-au ridicat astfel în toată ţara, fără să fie respectate suprafeţele minime cerute de lege. Revoltător este faptul că mai toate aceste proiecte au autorizaţii de construire valabile, eliberate de primării, pe baza unor avize şi acorduri pe care şi-au pus ştampila şi alte instituţii ale statului.

Sectorul 4 al Bucureştiului este şi el, de departe, una din zonele în care se contruieste într-un ritm ameţitor. De multe ori, fără respectarea legii locuinţei.

Explicaţiile cerute de echipa de la „Inspectorul PRO” Primăriei Sectorului 4 au venit printr-un e-mail, pentru că edilii au refuzat interviul. Arhitectul şef, Călin Alexandrescu, a explicat echipei în scris că verificarea suprafeţelor imobilelor nu cade în responsabilitatea primăriilor, ci a verificatorilor de proiect atestaţi.

Profesionişti independenţi, care au în sarcina controlul fiecărui plan în parte și fără a căror ștampilă niciun proiect nu poate obţine autorizaţia de construire. Proiectanţii şi verificatorii de proiect spun că se ghidează după alte legi. În principal după acelea privind calitatea în construcţii. Dezvoltatorii încearcă să scape şi ei de responsabilitate aruncând vina pe cererea de pe piaţă, guvernată, în mare parte, de limitele financiare ale creditului Prima Casă. Dar şi pe faptul că legea locuinţelor, adoptată în 1996, nu ar mai fi de de actualitate.

Bogdan Ivan, secretarul general al Asociației Dezvoltatorilor Imobiliari din România - Urbanis: „Este o lege căzută în desuetudine. Juridic, ea este încă în vigoare, dar ea nu mai este aplicabilă.”

Lămuririle cerute de la Inspectoratul de Stat în Construcţii confirmă că responsabilitatea este a tuturor celor care-şi pun ştampila pe proiect.

Reporter: „Ce instituţie ar trebuie să se ocupe de aceste suprafeţe minime, până să ajungă la Inspectoratul de Stat în Construcţii care ar putea controla dacă aceste suprafeţe minime sunt respectate?”
Octavian Brener, purtătorul de cuvânt al Inspectoratul de Stat în Construcții: „După părerea mea, toate instituţiile la care sunt cerute avizele prin certificatul de urbanism.”

Aşadar, de la proiectant până la primării, toţi ar trebui să ţină cont de suprafeţe. Dar mulţi nu o fac. Şi atunci, de ce nu răspunde nimeni în faţa legii? Disciplina de Stat în Construcţii din primării şi Inspectoratul de Stat în Construcţii sunt organismele care ar trebui să verifice la sânge dacă locuinţele au suprafeţele cerute de lege.

Inspectorii Inspecţiei de Stat în Construcţii invocă faptul că legea locuinţelor nu prevede sancţiuni. Dar admit că ar putea da amenzi în baza altor două acte legislative care reglementează piaţa construcţiilor. Nimeni nu a cerut, însă, până acum armonizarea legislaţiei şi modificarea legii locuinţelor.

Reporter: „Cine ar trebui să ceară acest lucru?”
Octavian Brener, purtătorul de cuvânt al Inspectoratul de Stat în Construcții: „Probabil cei care achiziţionează prin scrisori reclamaţii fe; şi fel şi probabil că atunci or să se dezbata aceste lucruri şi or să se pună la punct, e un subiect care nu e pus la punct din punctul meu de vedere”.

Şi, totuşi, este! Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene susţine că pentru autorizaţiile de construire, eliberate fără respectarea exigenţelor minimale privind suprafeţele, amenzi există. Între 5.000 şi 30.000 de lei și ar trebui aplicate primăriilor. Cu toate acestea, niciuna nu a fost sancţionată până acum.

Asta înseamnă că autorităţile de control fug din fața responsabilităţii, iar dezvoltatorii îşi urmăresc interesele. Şi mulţi dintre ei devin părtaşi la abateri care în alte ţări sunt pedepsite grav. Numai la noi, nu.

Reporter: „Ce se poate întâmpla cu blocurile care sunt deja construite, dar care nu respectă aceste suprafeţe minimale?”
Octavian Brener, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Stat în Construcții: „Nu ştiu, nu aş putea să vă spun ce se poate întâmpla.”

Ori în aceste condiţii, ne mai miră că România are cele mai mici locuinţe din Uniunea Europeană? Suprafaţa medie a unui apartament este de numai 40 de mp, în timp ce media europeană este de peste 90 de mp.

Bogdan Iancu, antropolog: „Ar trebui să avem din ce în ce mai mult o politică urbană raţională, care să stopeze puţin anarhia care domină la ora asta felul în care se face construcţia de imobiliare în România. Ar trebui ca primăriile să fie mult mai implicate în felul în care iau decizii, să ţină mult mai mult cont de ceea ce zic urbaniştii, nu să facă totul la presiune pieţii. Gata, avem 3.000 de apartamente, o să aveţi mai mulţi oameni care vor plăti taxe şi nu pe interese de genul ăsta ar trebui să meargă oraşul ăsta.”

Raportul pentru Bucureşti 2016, întocmit de Ordinul Arhitecților din România, confirmă faptul că „specula imobiliară afectează calitatea locuirii”. În perioada 1 ianuarie 2015- iunie 2016, au fost avizate doar în Capitală 88 de planuri urbanistice zonale. Ne lipseşte, aşadar, o politică pentru dezvoltarea imobiliară. Un regulament actualizat, în care necesităţile oraşului să se coreleze cu investiţiile. Iar peste toate, legile din urbanism ar trebui să ne protejeze.

Nu de alta, dar trăim sufocaţi în oraşe mult prea pline. Iar potrivut unui studiu IRSOP, cei care locuiesc înghesuit ajung să aibă stări depresive, de tristeţe şi deznădejde.