"Chiar daca va veni o criza cum n-ati mai vazut sau Guvernul Boc va «chitai» o lege neclara, spre bucuria avocatiilor?"

"Care Boc, domne’, ala mic de la Cluj, care a cazut atunci la Gheorghe in emisiune?", se arata indignat de scenariu grobian ofiterul de credit, afisand mina profesionistului in riscuri si ghicit in zatul finantelor mondiale.

"Care.... Gheorghe?", mai apuca sa intrebe clientul inainte sa semneze tomul de documente care-i antameaza viitorul pentru urmatorii 30 ani.

Fictiunea ironica de mai sus nu se refera neaparat la clienti sofisticati sau nepregatiti si nici la bancheri gata de orice pentru a-si incasa bonusurile (modeste comparativ cu sumele vehiculate prin alte tari si proportionale cu imaginea Romaniei pe harta internationala a sistemului bancar), dar surprinde multe adevaruri din perioada El Dorado-ului creditului din Romania.

Si nici macar nu se poate vorbi cert despre reaua sau buna-credinta a bancherilor. Nu putem emite pretentii ca "bravii" conducatori sau analisti din banci sa fi prevazut criza financiara, nici macar una locala, dar sa ia in calcul riscul politic din Romania puteau. Poate au si facut-o, dar prin practica unor contracte de credit netransparente, care le-au oferit marje de manevra discretionare, suficiente pentru a acoperi incapacitatea de estimare a riscurilor.

Ar trebui sa spun din capul locului ca nu vad in Romania un sistem bancar concurential, dincolo de gradul ridicat de concentrare, care presupune ca doar cateva banci mari fac jocurile, si pentru ca, in Romania, aproape nici un domeniu nu se comporta "acceptabil concurential".

De ce nu mai apar alte institutii de credit, de ce nu vin alte nume grele din bankingul european? Posibil raspuns: poate ca alte banci au standarde care nu le permit sa opereze in astfel de piete, iar miza e prea mica, inca. Trebuie spus, totusi, ca au existat cazuri si in Romania in care latifundiari de "Top cu sutele" au fost scosi, cu tot cu conturi, din reprezentanta unei banci de renume, foarte atenta la riscul reputational.

"Buna ziua domnule avocat, vreau sa jupoi banca X, care m-a jupuit ani de zile. Sigur ca atunci am semnat, desi am avut retineri fata de modul in care mi-au prezentat calculul dobanzii, dar nu atitudinea lor prieteneasca m-a convins. Doua luni mai tarziu, casa pe care am cumparat-o era cu 20% mai scumpa, peste alte 6 luni cu 50%, perspectiva asta m-a convins. Acum nici nu vreau sa mai aud de ei. In ultimii ani mi-au luat dobanzi cat au vrut, fara nicio explicatie, si n-am avut ce sa le fac. Am platit, desi inteleg ca si atunci existau legi care-mi dadeau dreptul sa cer explicatii. Dar acum, cand a aparut legea…..Am primit actul aditional care, spun ei, este conceput conform OUG 50, dar mi-au modificat marja fixa si au motivat ca asta e opinia ANPC-ului. La negociere si-au batut joc de mine, vroiau sa refinantez creditul tot la ei, cu o dobanda mai mica. Adica s-o iau de la capat?"

Rezum una dintre discutiile reale cu un client nemultumit, nici el prea sofisticat: Banul e ochiul dracului, si nu e prost cel care cere, ci ala care da, dar.... unde-i lege nu-i tocmeala. As fi raspuns tot cu doua vorbe care au prins la romani de multe generatii: legile sunt facute ca sa fie incalcate si legea o face cel mai tare, dar m-am abtinut, pana acum.
Cum stau lucrurile...

In urma cu cativa ani, romanii au simtit ca viata lor s-ar putea schimba, sentiment sustinut de euforia apropiatei apartenente la un spatiu social mult mai civilizat si cu un standard material superior, Uniunea Europeana. Ca n-au inteles ce reprezinta aceasta comunitate, ca n-au aderat "in corpore" macar la valorile primare ale societatii occidentale tine astazi de evidenta, poate nici nu trebuie s-o faca.

Au dat iama in credite, incurajati si de o stabilizare relativa a inflatiei, fara sa aiba in vedere ca bancherul nu-si asuma decat ce semneaza, pentru ca nu da cu imprumut banii lui si in mica masura ai actionarilor lui, carora trebuie sa le aduca profit. Iar nimeni nu le-a atras atentia asupra adevaratelor riscuri, tot asa cum 20 de ani prea putine voci publice au spus romanilor ca trebuie sa-si asume responsabilitatea pentru propriile destine si sa nu mai astepte mila statului, care in cele mai multe cazuri inseamna un risc mult mai mare decat sa beneficiezi de grija unor copii pe care nu-i mai intelegi, dar mereti recunostiinta macar ca i-ai facut sa fie altfel decat tine.

Cum se cunoaste deja, cuiul lui Pepelea in reglementarea adoptata de Guvern privind creditele pentru populatie nu este comisionul de rambursare anticipata, ci dobanda variabila. Intr-o piata uniformizata (putin concurentiala), in care apetitul la risc este amputat nu doar de realitatile unei economii ratacite, ci si de politici monetare si fiscale "prociclice" (scuzati barbarismul), probabilitatea unei lupte accerbe pe refinantari este scazuta, din cauza barierelor conjuncturale sau elaborate.

Intr-un contract de credit cu rate variabile, clientul isi asuma riscul de variatie a dobanzii si cursul valutar daca imprumutul este originat intr-o moneda straina. Riscul specific unui credit cu rate variabile asumat de banca, dincolo de riscul de nerambursare universal valabil, il reprezinta marja fixa. Componenta fixa a dobanzii ar trebui sa acopere toate riscurile care deriva dintr-un contract de credit si sa-i asigure bancii si castigul urmarit.

Practica dobanzilor de referinta interne nu a asigurat bancilor doar confortul de a modifica oricand costurile creditului, dar a reprezentat si oportunitate de marketing, pentru ca marjele publicate si anuntate prin reclame puteau fi oricat de mici, nu ele acopereau riscurile asumate de banca, asa cum ar fi fost normal.

Bancile au mers chiar mai departe si au transferat multe costuri in comisioane pentru care negociau posibilitatea de modificare si anuntau dobanzi chiar mai mici decat cele practicate in tarile mature, fara sa le vorbeasca vreodata clientilor de riscul de tara.

Dar a penaliza astazi bancile prin obligatia de a mentine neschimbate niste marje care nu reflecta nici macar conditiile reale de la acordare este cel putin la fel de periculos. Inca o data, statul se dovedeste depasit de situatie, iar afirmatia nu critica neaparat prevederile OUG 50/2010, cat modul de interpretare evaziv si chiar las oferit ulterior de Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorului.

Solutia este simpla si nu reprezinta o noutate, dar ar trebui sa fie acceptata de toate partile. Atat timp cat bancile accepta formul de calcul ca indice monetar (EURIBOR/ROBOR/LIBOR) la care se adauga marja fixa, atunci aceasta marja poate fi calculata si acum in functie de conditiile de la momentul acordarii. De fapt, cred ca si instantele vor aprecia ca aceasta este marja fixa care poate fi interpretata din textul legii.

Astfel, desi o banca practica in urma cu peste un an si jumatate (inainte de 1 ianuarie 2009) o dobanda de referinta interna si o marja fixa, ea poate calcula marja reala din momentul originarii, prin scaderea indicelui EURIBOR/LIBOR/ROBOR din rata nominala de la semnarea contractului.

De exemplu, pentru un credit in euro acordat in februarie 2007, la o dobanda nominala de 8%, compusa din rata interna de referinta de 6% sau 7% si o marja fixa de 2% sau 1%, banca poate calcula marja in functie de EURIBOR de la acea data (4% la 6 luni), rezultand ca este de 4%. Astazi banca propune marja fixa de 7%, iar clientul o marja de 1%.

Este evident ca aceasta formula reprezinta solutia echilibrata si corecta, pastrand conditiile de la originare, dar si principiile de functionare a ratelor dobanzilor variabile.

Astfel, greu s-ar putea interpreta ca s-a intervenit peste conditiile initiale ale contractului fara a veni imediat o acuzatie implicita la adresa bancilor ca au acordat credite cu dobanzi inselator mai mici pentru a le majora ulterior.

Situatia poate fi comparata cu una dintre numeroasele licitatii publice in care o firma de constructii cere un pret mult mai mic decat concurentii si decat si-ar permite sa sustina, iar dupa ce a castigat proiectul solicita suplimentari care duc costul total chiar peste cea mai scumpa oferta din piata. Uneori e cu acceptul implicit sau nepriceperea contractorului, ca si in cazul clientului bancii, dar cati bancheri n-au criticat modul in care se deruleaza achizitiile publice in Romania.

Bancile vorbesc de pierderi prin aplicarea oricarei formule care duce la scaderea ratelor lunare platite de clienti, dar uita sa spuna ca practica la depozite dobanzi in afara oricarei logici economice, explicabile doar prin faptul ca isi permit, adica pe partea de activ (credite) au venituri care fluctueaza exclusiv in functie de vointa creditorului.
Doar in particular si total off the record, bancherii exclica situatia prin faptul ca s-au fript odata, in octombrie 2008, cand BNR a suprimat lichiditatea de pe piata pentru a sustine cursul, si nimeni nu-si permite sa renunte la lichiditatile de pe piata interna, mai ales in contextul international si al presiunii venite din partea bancilor cu actionari din Grecia.

Ma intreb daca in eforturile de a limita creditul in valuta (care prin pondere aduce Romania mai aproape de modelul consiliului monetar) BNR nu ar fi trebuit sa insiste mai degraba pe transparentizare, decat pe masuri administrative. Pentru ca majoritatea bancherilor sugereza implicit ca in conditiile unor dobanzi variabile calculate ca indice monetar plus marja fixa ar fi practicat rate mai inalte care sa le acopere riscul, ceea ce ar fi descurajat imprumuturile in devize straine poate mai mult decat au facut-o rezervele minime obligatorii, pentru care se asocia, cel putin teoretic, un ric zero.

Sunt si bancheri care sustin informal ca formula indice plus marja fixa nu ar trebui aplicata la creditele in valuta, pentru ca Romania este o tara instabila, cu riscuri mari, iar costurile nu pot fi determinate prin formule simpliste.

Acest argument ii fereste de scenariu si intrebarea ce ar face daca noile credite acordate prin formula acceptata legal ar deveni peste un an prea ieftine pentru conditiile de risc de pe piata interna si internationala, unde orice raspuns se poate translata la perioada 2006 – 2010. Dar daca acesti bancheri au dreptate, de ce dau credite in valuta?

Un alt aspect adus in discutie de bancheri il reprezinta mismatch-ul (necorelare pe maturitati a structurii depozitelor si creditelor) accentuat de pe piata romaneasca, unde majoritatea resurselor atrase au scadente de pana la 6 luni.

Argumentul mi se pare nefericit, desi este o realitate a oricarui sistem bancar, pentru ca, de fapt, pune in discutie chiar modalitate de functionare a unei banci comerciale si legitimitatea ei, intrucat bancile n-au certitudini privind scadentele pentru nicio resursa atrasa. Clientul poate veni oricand, in orice moment, sub anumite sanctiuni, sa-si retraga banii.

Pe de alta parte este eludata in discursul bancherilor si perspectiva clientului privind dobanda, adica pretul banilor, ce reflecta aprecierea mai mare de care se bucura pe piata bunurile prezente in comparatie cu bunurile viitoare. Translatand, dobanzile din piata creditului din Romania ar trebui sa fie atat in 2009, cat si in 2010 mult mai mici decat in perioada 2005 -2008.

Desi comentariul nu a fost gandit sa arate vinovati, trebuie mentionat ca cel mai mare rau il produce in acest moment ANPC, care pune cele doua tabere alta data cooperante pe pozitii ireconciliabile si face din avocati marii castigatori ai unei legi care se vrea reparatorii (asa cum s-a intamplat in cazul celor mai multe legi reparatorii din Romania).

Cred ca nu poate fi acceptata nici pozitia intrasingenta a unor clienti, chiar daca s-au simtit nedreptatiti, mai ales in perioade cand multi dintre ei au avut nevoie de suport din partea bancilor.

Ca romanii au fost nepregatiti este un adevar, ca multi n-au avut simtul masurii este si mai adevarat, dar cred ca au platit cu varf si indesat toata ignoranta de care au dat dovada. Solutia nu poate veni insa prin promovarea in continuare a unor atitudine hlaparete sau de razbunare.

Suficient, domnilor, back to business!!!!